Daca doriți un exemplu de optimism, șarm, carismă, vă invităm să-l cunoașteți pe Tudor.

Prietenos din fire, foarte comunicativ, muncitor și  sociabil, Tudor ascunde multe temeri firești pentru un adult care și-a petrecut o bună parte din viață după gratiile instituțiilor și departe de bunătatea sufletului.

Puterea fizică și forța interioară au făcut pact să nu-l părăsească pe Tudor nicicum și îi stau alături în momentele în care acesta dă semne de ezitare. Impachetăm totul într-un zâmbet mare și multă veselie, adăugăm puțin nonconformism și completăm versurile care-l compun pe Tudor cu o privire fixă și ageră, având o replică mereu la îndemână pentru orice i s-ar spune.  Deși suntem în preajma lui de ceva vreme, Tudor este încă oscilant în dorințele sale, presupunem că mai are nevoie de timp să vindece rănile mai vechi: respins de mai multe ori de mamă, într-un mod parcă prea brutal și nefiresc.

În toamna anului 2015 a mers la Parlamentul European, unde a fost invitat să vorbească despre ce înseamnă să locuiești ca oricine altcineva în comunitate, chiar dacă ești considerat a fi o persoană vulnerabilă și cât de benefică este atitudinea pozitivă pe care trebuie să o ai față de semeni. De la Tudor învățăm asta în fiecare zi, dar mai mult, învățăm cum să ”captivezi” prin prezență și zâmbet persoana cu care stai de vorbă.

Noi credem că optimismul și carisma sunt daruri pe care Tudor le face lumii din preaplinul său.

Pe la 4 ani, Ionică își amintește că a fost aruncat din tren.

Atât!

Restul, îl știm din dosarul de la instituția publică: nume inventat, vârstă stabilită în urma unei expertize medico-legale, deci nici ea reală, mama necunoscută, tatăl necunoscut și nicio altă informație despre trecutul său. Așadar, Ion Ionică găsit în ziua de Bobotează își capătă numele după acea ”Sfântă zi” și merge în ”orfelinat”. Apoi, crescând, ajunge în alte instituții de asistență socială pe unde se perindă mai mulți ani la rând, până când ajunge la Novaci, în județul Giurgiu, în serviciile Pro ACT, chiar înainte de a împlini 32 de ani.

Cu un anume neastâmpăr în glas și în comportament, un ușor simț al umorului și multă dorință de a ajuta, Ionică se face remarcat printre colegii săi. Mai mult, curajul său de exprimare și sinceritatea aurocriticilor, îi determină pe doi dintre colegii noștri să-l încreștineze.

Da, Ionică a dorit să fie botezat cu numele Ionică la 32 de ani, iar slujba a avut loc chiar în satul Novaci, urmând taina botezului. Nași i-au fost colega noastră și unul din vecini. Cine credeți că a fost cel mai fericit după acest eveniment?

Cu sufletul curat, Ionică face o faptă bună, cheamă să locuiască la Novaci o mai veche prietenă de instituție, mama a unui băiat de 2 ani care a fost nevoită să iasă din sistemul de protecție și să se descurce singură în Sibiu. Plin de compasiune, a insistat ca tânăra să fie ajutată, chiar a însoțit-o să-și caute loc de muncă în București și acum are grijă de cel mic când mama acestuia este la serviciu.

Pe undeva în adâncul sufletului, Ionică a rămas în acea clipă suspendat, când a fost aruncat din tren, iar acum parcă dorește să prevină ca acest lucru să se întâmple cuiva.

Când este vorba de Ionică, citim dorința de a avea propria familie, iar din când în când dorul de mama și de tata se face simțit.

A fost odată ca niciodată o tânără mereu întristată și parcă nimic nu o mulțumea…așa poate începe povestea Ioanei.

Lipsa familiei, depărtarea de cei cunoscuți, singurătatea, ignoranța celorlalți, mediul din instituție, au lasat urme adânci pe chipul tinerei.

Imaginați-vă o tânără introvertită, apatică, morocănoasă, fără să fie interesată de ceva anume, care brusc se trezește în centrul atenției, întrebată de dorințele sale, de visurile pe care le are…reacția a fost pe măsura uimirii sale: ”Vreau să-mi revăd familia! Nu mai știu nimic de ea de ani de zile.”

Iată cum în primăvara 2014, Ioana se află în tren, cu inima năpădită de emoții și glasul subțiat de setea de familie, este în drum spre a-și revedea mama, tatăl și fratele pe care i-a lăsat acum 14 ani în Cluj. Descrierea revederii este demnă de o emisiune televizată, iar impactul pe care l-a avut asupra tuturor, dar mai ales asupra Ioanei este de netăgăduit.

Reîntoarsă din vizita de la familie, Ioana își continuă îndeplinirea listei lungi de dorințe pe care deja o pregătise în taină – mersul la dentist. Zis și făcut!

În poza de mai sus vedeți o Ioana care după multe vizite la stomatologie, ajunsese să le efectueze singură venind din orașul Mihăilești la București, adica de la mai bine de 16 kilometri și schimbând 3 mijloace de transport. Treptat, urmele tristeții au început să se șteargă și să lase loc lebedei cele frumoase, a strălucirii interioare și a descoperirii unor talente ascunse precum croșetatul, împletitul sau pasiunea pentru lectură.

Poti să-mi cumperi rochia asta, dar eu nu am să o port în veci!”…așa a început epopeea Simonei!

La început refuza totul și orice, nu avea dorințe, să nu mai vorbim de visuri. O priveai pe Simona și nu-i dădeai mari șanse de reușită pe vreun plan, semăna cu… o cauză pierdută.
S-a investit foarte multă muncă, răbdare și a fost necesară multă tenacitate din partea Pro ACT pentru ca Simona să înceapă să aibă încredere în ea. Pe parcurs, în viața ei a reușit să pătrundă timid la început, persoana de suport, Mari, de care s-a atașat foarte mult și așa, povestea a început să se scrie cu alte cuvinte.
O plimbare azi în apropierea casei, mâine una mai lungă, poimâine vizită în București, însoțită, apoi singură. A învățat să facă curat și prăjituri delicioase pentu care primea comenzi, apoi s-a angajat la o fabrică de lipii.
Momentul anagajării ne duce povestea mai departe spre viața independentă pe care Simona dovedește zi de zi că o poate susține. Și-a cumpărat dulap, cercei de aur, haine noi, printre care ce credeți, multe fuste, bluze și rochii elegante. Mai mult, anul acesta a mers pentru prima dată la mare, în primul ei concediu de odihnă. Și l-a plătit singură, din banii munciți de ea însăși. A zburat cu avionul spre Bruxelles, unde a fost invitată la Parlmentul European să povestească despre ea și viața ei. Acestea sunt fapte care grăiesc de la sine.
Azi, Simona are zambet, dorințe, visuri și mai mult…are CURAJ!

Anul 2012, ianuarie, Geta la CRNN Cărpeniș undeva în județul Giurgiu, arăta ca un băiețandru uitat într-un colț, hămesit și cu hainele ponosite, care se înfrupta dintr-un platou cu gogoși calde, de parcă era prima și ultima mâncare pe care o vedea.
Martie 2012, se mută în orașul Mihăilești, într-o casă luminoasă cu alți 5 colegi, o grădină cu legume și cu flori. Dar greul pentru Geta abia acum începe, totul nou: fețele, culorile, camera, perna, pătura, hainele, mirosul, mâncarea, vecinii, colegii… prea multe pentru o persoană firavă și încercată de multiplele discriminări în care până atunci trăise, în înșelătoria și minciuna pe care le auzise neîncetat despre ea însăși: ”Geta ești agitată, hai să-ți schimbi hainele să te calmezi! Geta fii cuminte, nu mai face așa!”.
Geta a reacționat, a continuat să ”facă așa” și chiar mai mult, ca formă de adaptare la noile condiții de viață în comunitate. Au urmat 6 luni zbuciumate, cu țipete și multe zgârieturi pe față ce stăteau drept mărturie în locul cuvintelor care cu greu puteau fi exprimate și de neînțeles de către ceilalți.
Cu timpul, odată cu securizarea spațiului, cu respectarea Getei ca persoană integră, a valorizării ei, un om nou s-a format, permițând să iasă în evidență istețimea, atenția la detalii, vioiciunea, hărnicia, veselia și copilăria până atunci aflate amorțite în interior.
Azi, albastrul din privirea Getei este din ce în ce mai intens, vorba din ce în ce mai clară și dorul de familie stins, căci legătura cu aceasta atât de importantă pentru Geta, s-a restabilit.

Florin,  acum într-o altă etapă a vieții, se află între două nume Iliescu, dat de cei din instituție atunci când l-au găsit și Surdoaia, numele său real.

Copil fugit de la școala ajutătoare din București la 10 ani, Florin este găsit în pădurea din comuna Grădinari, județul Giurgiu, declarat dispărut de familie din primul moment și totuși neidentificat de poliție, ajunge să primească un nume fictiv (Iliescu) și să-și petreacă întreaga copilărie fiind plimbat din instituție publică în instituție publică. Ajunge în serviciile Pro ACT la 34 de ani, în toamna anului 2014, când încurajat fiind de psihologul de aici, începe să relateze din amintirile pe care le avea cu familia sa. După mai multe discuții purtate cu el, echipa Pro ACT decide să contacteze Poliția Română – Serviciul Urmăriri și firul poveștii continuă…se ajunge la testarea ADN, pentru că după ce ”posibila” familie a fost contactată și s-au confirmat toate detaliile relatate de Florin, în ultimă instanță rezultatul testării ADN a hotărât inevitabilul: Florin era una și aceeași persoană cu Florin Surdoaia, dat dispărut în 1990, în urmă cu 24 de ani de familia disperată care îl pierduse. Revederea a fost una încărcată și plină de emoție, care a lăsat fără cuvinte pe toți cei prezenți.

Din acest moment povestea continuă altfel…mai frumos!

Acum, la mai bine de un an de la revedere, Florin vorbește despre familia sa, pe care o vizitează frecvent și odată cu recăpătarea identității demult rătăcită, Florin se simte din nou valoros.

Povestea lui Aurel începe odată cu multitudinea de transferuri de la o instituție publică la alta, până când familia nu a mai putut ține pasul și i-a pierdut urma. Astfel că, după 17 ani, Aurel, noul locatar al Casei Mihail, vorbește echipei despre mamă, soră și dorul lui apăsător de familie, suficient pentru asistentul social să încerce o reconectare cu aceasta…vis împlinit, pe 20 septembrie 2014, chiar de ziua sa de naștere, Aurel primește drept cadou o vizită surpriză nu numai din partea mamei ci și a sorei și nepoțeilor săi.
Chiar dacă viața a făcut ca pentu Aurel drumul să fie uneori anevoios, acesta dă mereu dovadă de răbdare și înțelegere, parcă aceptându-și soarta în tăcere. Muncitor și vesel, deși poate obosit, el dăruiește în fiecare zi zâmbete și voie bună celor cu care interacționeză.
De aici povestea este simplă, Aurel merge în vizită ori de câte ori i se face dor de brațele deschise ale mamei și are speranța că în curând povestea va avea un final fericit, acela de a rămâne pentru totdeauna cu ai săi.